Educația nonformală – o zonă a creativității, în care totul este posibil. Duși de valul lucrurilor frumoase, e bine să ne oprim din când in când și să ne întrebăm DE CE? De ce educație nonformală? Cui și la ce folosește, altfel decât creând momente magice de joc, de poveste, de explorare a copilăriei?

Sigur, jocul este o pauză bine meritată la orice vârstă, are multiple beneficii pe care cu toții le cunoaștem sau doar ne bucurăm când le simțim. Dar educația nonformală nu este doar despre acestea și atunci când ne considerăm furnizori de astfel de activități e bine să avem un scop bine definit.

Unele școli sunt încântate să primească în Săptămâna Altfel organizații care să desfășoare o serie de activități cu caracter ludic, ele satisfăcând nevoia de altfel. Pentru că aceste activități să fie parte a învățării nonformale, ele trebuie să îndeplinească câteva condiții:

• Să aducă participantului o experiență valoroasă, din care să învețe despre el, despre ceilalți și despre lume;
• Să fie planificată în acord cu nevoia colectivității în care va fi aplicată, pentru a se extrage acele învățăminte simple și utile participanților;
• Să conțină metode ușor de înțeles și de aplicat, care să nu necesite abilități specializate din partea beneficiarilor;
• Întotdeauna să existe o parte de debriefing/feedback/evaluare a activității împreună cu participanții.

Cea mai frumoasă parte a învățării nonformale, iar aici toți îmi vor da dreptate, este că ea aduce valoare prin experiența oferită. Este, practic, ceea ce se numește învățare experiențială – o cale simplă și distractivă de a acumula informații fără să fie mobilizat voluntar vreun efort de memorare, așa cum se întâmplă în educația formală. Școlile actuale stimulează procesul învățării prin competiție, prin condiționare pozitivă sau negativă (note, calificative, punctaje), iar învățarea propriu-zisă se face prin prescrierea temelor pentru acasă, un process în mare parte detestat de copii. Memoria este stimulată doar teoretic și este activată pe componenta ei de scurtă durată, ceea ce face ca mare parte din informație, evaluată negativ de către copil ca „inutilă”, să fie uitată imediat.

În acest punct al poveștii copilul descoperă educația nonformală. De exemplu, merge la muzeu și participă la o vânătoare de comori axată pe subiectul tematicii muzeului. Oricât de minuțios ar fi un tur classic, el nu va aduce în memorie atâtea detalii ca explorarea lor cu entuziasmul participării la o experiență inedită, în care aceste detalii sunt subiect principal de joc.

Un alt exemplu ar fi teatrul ca metodă eficientă de exprimare emoțională. Aplicat în mod formal, cu memorare de replici și regie complicată pentru a participa la concursuri și festivaluri școlare, el se poate constitui într-o experiență nu tocmai agreată de copil. Dar, folosit în modalitate nonformală, precum teatrul de umbre, construirea piesei va fi o joacă pentru copii, memoria va fi activată fără niciun efort, iar rezultatele vor fi spectaculoase atât prin succesul propriu-zis al activității, cat și prin experiența prin care a fost montată.

Un al treilea exemplu este percuția ca metodă nonformală. Ea creează armonie în grupul în care este aplicată, stimulează curajul de a cânta la un instrument muzical fără a fi judecat că „nu ești bun” sau „n-ai ureche muzicală”. Aduce povestea ca metaforă în exprimarea trăirilor emoționale și a conștientizării comportamentelor specifice mediului în care trăiește. Cat din acestea face ora de muzică din cursurile școlare formale?

Deschiderea spre acceptarea acestui tip de învățare este cu siguranță observată în comunitatea școlară din ultima vreme. Profesorii sunt deschiși în a învăța căi de comunicare eficientă cu grupul de elevi și de optimizare a actului pedagogic, altfel decât pe căi formalizate. Evoluția societății actuale spre educația prin descoperire, și nu prin frică, creează nevoia de creștere a ofertei de activități nonformale aplicate în învățământul formal, iar calitatea metodelor de acest fel trebuie să primeze.